Un ziarist pe care nu-l văzuse nimeni a fost dat afară din secția de sport, după ce a scris de niște blaturi. O fată de la cultură a stârnit scandal cu un live text de la o înmormântare, dar nu poate vorbi acum la telefon. Vorba cuiva: Te uiți la text, apoi la tine…
Romică era un gazetar dat dracului de la Evenimentul zilei. Semna cu Romulus Mărculescu. Nu prea îl ducea capul, dar se pricepea la fotbal. Astfel, și-a asigurat repede un loc în departamentul sport. Scria doar cronici. Cu toate astea, mereu sunau patronii de club la redacție. „Cine e ăsta, dom’le, că nu l-am văzut la meci? Să îl omenim și noi, că a scris bine de echipă!” sau: „Să-l ia dracu’ de nemernic! La ce meci s-a uitat el? FC Onești chiar a jucat bine, doar că arbitrul…”
Așa scria băiatul ăsta, una bună, una pe-alături. Puștiul aflase că la Gloria Bistrița se aranjau meciuri. A săpat, a investigat și a scris un articolaș despre asta. Cam ce s-ar titra azi cu ȘOC sau HALUCINANT, dar în 600.000 de exemplare. A supărat Romică bistrițenii și, imediat cum a aflat, Jean Pădureanu, președintele clubului de fotbal, a sunat la redacție:
- Bună ziua! Aici Jean Pădureanu. Cu Romulus Mărculescu.
- Bună ziua! Păi, nu e aici. Ce s-a întâmplat?
- Vă port pe toți prin procese. Ce e cu textul ăla despre blaturile de la noi, de la club?
- Aoleu! Domnu’ Jean, a venit băiatul ăsta cu textul gata scris și am luat-o de bună. Pina acum, a dat numai știri bine scrise, lăudate, îi știe pe toți din fotbal, nici n-am fi zis că nu e adevărat ce a scris.
- Vreau să vorbesc cu el. Îmi ridică lumea în cap.
- Nu e aici, domnu’ Jean. Nu e cazul de tam-tam că o dregem tot noi. Hai să facem așa. Eu îl dau afară, îi desfac contractul de muncă chiar azi, iar mâine dăm în ziar un text în care ne cerem scuze și nu o să se mai întâmple niciodată așa ceva. Bine?
Bine a fost. S-au publicat scuzele, iar Romulus Mărculescu s-a lăsat de jurnalism sportiv. Așa fost concediat, dar fără să fie altceva decât un pseudonim. Cineva din redacție nu și-a asumat materialul despre echipa bistrițeană pentru că nu putea să verifice niște informații.
Redacția cu pseudonime
PSEUDONIMELE DUPĂ 1990. După 1989, s-au perindat o mulțime de astfel de pseudonime prin redacțiile românești. Cât pentru o mare agenție de știri, cu tot cu corespondenți. „Presa română, plină de minciună‟, această strigare a protestatarilor bucureșteni, se aplică încă de la semnătură.
Am vrut să aflu de ce nu semnează jurnaliștii textele cu numele lor. Nu există un motiv general valabil; în multe cazuri, o semnătură falsă trădează un demers jurnalistic neortodox.
Pe lângă departamentele Sport, Politic, Social, Justiție sau Monden, redacțiile au și unul Pseudonime. Acolo lucrează jurnaliștii care se ocupă de treburile murdare, mai puțin etice ale redacției. Sau de cele jenante, scrise cu picioarele. Sau de articole pe care nimeni nu le consideră reprezentative.
Jurnaliștii ajung acolo când scriu articole prost documentate, dar cu miză mare. Atunci se tem să nu fie dați în judecată. Unii se folosesc de o semnătură falsă pentru a-și proteja sursa cu care ar putea fi asociați. Alții au o zi proastă și textul iese pe măsură. Vorba lui Vlad Andriescu de la Adevărul: „Te uiți la text, apoi la tine. Dacă ți-e rușine nu semnezi.”
Pseudonimele nu au viață lungă. Mor repede mai ales dacă se ocupă cu treburi murdare. Cum e și cazul lui Romică.
Cel mai longeviv pseudonim peste care am dat e Dan Condrea. El scrie în Opinia veche, la Iași. Dintre foștii redactori, nimeni nu știe cine l-a inventat. Acolo l-am găsit și eu, în 2009, și Bogdan Lupescu (Formula AS) în 1995. Tot acolo era și la revoluție. De fapt, fondatorul revistei, Daniel Condurache, l-a adus pe lume la începutul anilor ’80. Nici el nu mai știe exact când și cum s-a întâmplat asta, dar el l-a folosit pentru prima oară. De aici, și asemănarea numelui.
Vlad Odobescu, trecut pe la Opinia, acum editor Yahoo News, observă că Dănuţ, cu toată cariera lui, este, totuși, un mediocru. Toți cei care au trecut pe la Opinia au avansat măcar o treaptă în caseta redacțională. După atâția ani, însă, pseudonimul tot redactor a rămas. Odobescu și-l imagina pe Condrea ca fiind un tocilar plinuț. Puțin cam idiot, dar care scria de toate. Cu mari fluctuații de stil, însă.
Cocoșul papei de la Roma. În schimb, o viață scurtă a avut Pius Sextus. El a lucrat în vara lui 1998 la Evenimentul zilei și a scris doar despre mondialul de fotbal din Franța. Mama lui Pius este Cornel Nistorescu, care băga câte o tabletă pe zi în suplimentul sportiv. La un moment dat, jurnalistul nu s-a mai putut ocupa de proiect și l-a pasat lui Horia Ghibuțiu, pe atunci șeful departamentului de sport.
Pe 8 iulie 1998, Franța întâlnea Croația în semifinale și Horia semna un text, Cocoșul fără cioc, despre cum echipa din Hexagon, căreia i se spune Cocoșul Galic, avea oameni buni pe toate pozițiile, mai puțin în atac. Materialul a fost scris foarte bine și preluat de AFP. De la agenție a plecat în mai multe țări. „Iar eu nu m-am putut lăuda niciodată că m-au citat AFP și alte ziare din Europa”, râde acum Ghibuțiu.
ÎNTRE NOI, FETELE, CU BĂRBAȚI. Aici, la The Industry, avem o colegă, Cristina Dumitru. E fată de treabă, cu condei. Ea s-a născut ca să scrie articole în logica „între noi, fetele”, în Unica, prin 1999-2000. De fapt, textele sunt scrise de Iulian Comanescu, care își amintește: „Gândiți-vă la un lead gen: «Ești supărată pentru că șeful tău nu te ia în seamă? Un pic de fantezie în ținuta pe care o alegi rezolvă ceva din situația asta.» Cum e dacă o spune o femeie și cum e dacă o spune un bărbat? Chestia asta a remarcat-o și Aristotel, când vorbea de ethos.”
Mă tem că și mama l-a citit pe Cristina Dumitru în vremea când avea abonamente la Avantaje și Unica. Comănescu spune că a împrumutat-o pe Cristina și altora. Ea a înviat de altfel la The Industry, unde a lăsat dracului sfaturile și scrie articole mai scurte, impersonale. „Pe de o parte, e bine să avem mai multe semnături”, spune Comănescu. „Pe de alta, e și o chestie de modestie. La începutul anilor ’90, se semnau doar materialele importante, de autor. Ulterior, sub fiecare știre au apărut măcar niște inițiale. Uzanța de acum e bună din considerente de marketing, dar nu pot să nu remarc că am ajuns să scriem din ce în ce mai puțin și să semnăm din ce în ce mai mult.”
Tot bărbat e și Ionela Roșu. Numele ăsta semnează articole în Adevărul din octombrie 2010. S-a născut să anunțe cărțile date de ziar. Între timp, și-a lărgit spectrul și a ajuns să semneze chiar și un livetext de la picioarele lui Iurie Darie. Cel cu Fane Jeg și Anca Pandrea, care a fost beștelit pe Facebook. Autorul e, de fapt, Cezar Paul-Bădescu, scriitorul. Când l-am sunat să îl întreb ce e cu doamna Roșu mi-a zis că „săraca” nu poate vorbi. Cu toate astea, scrie. „E hărțuită zilele astea de chestia asta și nu vrea să vorbească‟, nu se simțea comod domnul Bădescu.
PSEUDONIMELE REPORTERI DE POLITIC. O semnătură foarte activă în departamentul politic era Ilinca Istrati. Unii colegi o atribuie lui Clarice Dinu, dar Clarice o repudiază. Ar putea fi la mijloc și faptul că, se știe, pseudonimele sunt folosite de mai mulți oameni. Într-o zi însă, Ilinca Istrati a apărut pe Facebook. A început să le dea add tuturor oamenilor din redacție, dar și celor de la concurență. “Sunt fata nedorită a familiei Istrati. Fantoma unui jurnalist. Fac ceea ce alții nu vor să facă. Semnez ceea ce alții nu vor să semneze. Povestea mea este povestea presei românești”, se descria ea pe Facebook. I-am solicitat un interviu pe Facebook, dar nu a răspuns. Prin august 2012, continua totuși să scrie în Evenimentul.
COLECTIV SAU PERSONAL, ONORABIL SAU NEONORABIL. Facebook-ul și blogosfera sunt mult mai pline de pseudonime decât presa, dar ele există de când se scrie – sau chiar dinainte.
Homer nu e un nume de la starea civilă, fiindcă starea civilă nici nu exista în epoca homerică. Voltaire este anagrama lui Arouet le Jeune, pe care filozoful a adoptat-o după o întemnițare rușinoasă la Bastilia. Cu alte cuvinte, și-a făcut ceea ce azi am numi un rebranding personal. În ziua de azi, pseudonimele pot fi clasificate, cel mai simplu, în onorabile sau neonorabile. La asta se adaugă faptul că sunt folosite de o singură persoană sau de un întreg departament. În această accepțiune, li s-a spus uneori semnătură de serviciu.
Codurile etice ale presei nu se referă explicit la folosirea lor, dar dacă ar fi mai detaliate, ar condamna-o. Nu trebuie să fii avocat ca să știi că a te ascunde după o semnătură-paravan e pueril: editorul e solidar cu semnătura în cazul unui proces și atunci adevăratul autor se află. Am mai auzit despre un proces de calomnie intentat de o vedetă, care s-a stins fiindcă redacția a atribuit articolul unui coleg între timp decedat, chiar dacă defunctul nu semna bârfe mondene. Dar, desigur, n-aș putea să vă dau numele publicației, pseudonimul, mortul și vedeta decât dacă aș semna cu pseudonim, fiindcă nimeni din cei implicați nu vor să vorbească despre asta. Cum e mai bine?
